Fragment

           ... ceea ce se întîmpla  pe ecran, mai ales că rula filmul Winnetou, cu pieile roşii pe care ei le socoteau un fel de neamuri; atunci careva citea cu voce tare replicile şi toţi urmăreau încordaţi acţiunea, aşa că în acele momente nu se auzea decît zgomotul înfundat pe care-1 făceau în timp ce spărgeau ritmic şi cu pricepere seminţele de dovleac între dinţi.

Mai tîrziu, cît am trudit pe ogorul didactic într-un cartier periferic din Timişoara, asistam impasibil la avînturile autorităţilor din domeniu, inspectori de cartier, secretari de beobe (pentru juna generaţie, acesta era numele biroului organizaţiei de bază a partidului) care se chel­tuiau (şi ei) de faţadă, ne priveau impenetrabil plictisiţi secretarii beobe, priveau prin noi secretarii beobe, dincolo de pereţii sălii de clasă în care ţineam noi Consiliul Profesoral priveau secretarii beobe. Eu stăteam în ultima bancă, la Caracudă stăteam şi-mi năvăleau; în minte minunate plictiseli universale, amintiri de la practica agricolă: mă văd în dimineţi ceţoase de octombrie, urmăresc cum coboară elevii din remorcile aparţinînd IAS-urilor, alteori strig stingher pe la porţile multiculturale de prin cartier, pe la ţiganii ungureşti, zişi gabori, care se îndeletnicesc cu tinichigeria, poartă pălării negre cu boruri largi, au surtucuri din piele, sînt blonzi din tată-n fiu, îi chestionez despre odrasle. Mă privesc nedu­meriţi, îmi spun cu o neplăcută voce spartă, cu accent unguresc, că nu ştiu nimic, nu pricep cîţi copii au sau cînd s-au născut. îl întreb pe un moş mare-n mustăţi numărul de casă, se uită la fronton, îmi zice impasibil, „n-avem număr, dom' prefesăr". Boicot total. Cu toate astea, nu mă dau bătut, încredinţat că norocul nostru didactic constă, înainte de toate, în natalitatea  rromilor ei ne salvează normele didactice, ei populează registrele şi cataloagele, ei sînt şi nu sînt, doar ei trec dintr-o clasă în alta fără să ştie. Toamna îi aducem după multe insistenţe la examene suprarealiste. Şi cum spun, plicti­seala era pe vremea aceea un izvor de stări pe care azi mă văd neputincios să le dezvălui în toată inepuizabila lor complexitate, o poezie era totul, un gol istoric, un nimic care îmi năvălea în minte la şedinţe, ascultam murmurul indistinct al doamnelor învăţătoare în prag de pensie de la secţia maghiară, cu clase firave, cu cel mult zece copii.

Doamna Balogh, doamna Bartok, domnul Megyes care organiza dansuri populare româno-ungureşti, dădea ore de acordeon în după-amieze de toamnă; şi în primăvară răsunau acordeonul şi poruncile aspre care ritmau paşii dansatorilor; doamnele învă­ţătoare citeau din broşuri roşii la învăţămînt politic pasaje însemnate de proful de istorie şi dădeau glas inclusiv parantezelor în care erau consemnate aplauze prelungite, vii aplauze, ovaţionări la adresa cuplului conducător; stau la Caracudă şi amintiri îmi năvălesc în minte, blocurile ofiţereşti de acasă, din spatele grădinii, cu garduri scunde vopsite în verde cazon, balcoane cu inconfundabilul profil arhitectonic al lumii sovietice, curţile cazărmii şi trompeta la vreme de seară, mă văd răsfoind revista Pentru patrie din care-mi surîde galeş un soldat infanterist din dosul unei frumoase căşti împo­dobite cu o pereche de cureluşe de piele nou-nouţe, petrecute pe sub bărbie. O clipită mi se arată domni­şoara Ellbogen, profesoara de muzică în prag de pensie. Aievea îi zăresc acordeonul dărăpănat, cu foalele lipite cu leucoplast, intră la ore ca la un martiriu, vorbeşte tare în cancelarie, pentru că, aidoma marelui Beethoven, a surzit cu totul. Se tîrăşte spre limanul pensiei o dată cu acordeonul şi cu pick-up-ul. La serbările şcolare cîntă cu clasa a cincea şi a şasea minunata creaţie „Ciobănaşului îi place". Şi pentru că ţipă în cancelarie în loc să vor­bească încet, mă văd nevoit să mă concentrez supli­mentar ca să nu greşesc pe cînd trec în registru orele de literatură, chiar dacă sînt ele mereu aceleaşi: spre exemplu, Puiul de Brătescu-Voineşti la vreme de toamnă, pe cînd frunzele de la teii din stradă acoperă trotuarele, sau Un om năcăjit de Mihail Sadoveanu în primăvară, cînd se umflă mugurii şi verdeaţa pune stăpînire pe tomberoa­nele din fundul curţii.

de Daniel Vighi 

Fratelia – întâlnirea cu trecutul

     Vineri, 9 noiembrie 2012, de la ora 11.00, a avut loc, în spaţiul oferit cu generozitate de către Şcoala Gimnazială nr 15, evenimentul pregătit în cadrul proiectului “Memoria cartierului meu” pentru Fratelia.

     Pe aleea de intrare invitaţii au putut remarca expoziţia cu lucrări de linogravură realizate de elevii Şcolii sub coordonarea Fundaţiei Rubin, care a surprins clădiri reprezentative din cartier dar şi secvenţe din viaţa de zi cu zi a locuitorilor.

     Deschiderea muzicală a fost făcută de către Andrea Kohonicz şi Beniamin Ghircă, elevi ai Colegiului Naţional de Artă Ion Vidu. Pe fundalul sonor al suitelor de Bach, şi-au făcut intrarea elevi îmbrăcaţi în diverse costume ce reprezentă diversitatea etnică a cartierului.

    După acest moment, dna Inge Kron, preşedinte al Consiliului Consultativ de Cartier Fratelia şi dl director al şcolii, prof. Fota Iulian Lucian au adresat audienţei câteva cuvinte despre cartier şi semnificaţia evenimentului, urmaţi fiind de Teodora Borghoff care a prezentat programul pe larg.

    Dna Else von Schuster a încântat asistenţa cu povestirile sale despre apariţia cartierului, numerotarea străzilor, sărbătorile şi spiritul de bună înţelegere ce l-au animat în vremea tinereţii sale. La final a citit o poezie emoţionantă tradusă din limba germană de către o fostă locuitoare a cartierului emigrată de mult timp în străinătate dar în ciuda finalului trist, a ţinut să încurajeze tinerii să-şi iubească Fratelia şi să ducă mai departe spiritul acestui cartier.

    Elevii clasei a IV-a coordonaţi de doamna Gina Macovei de la Teatrul de Copii şi Tineret Merlin au pregătit sceneta ”Furtună în cartier”, o poveste metaforică despre cărămizile plămădite în Fratelia ce au clădit oraşul Timişoara, dar şi despre solidaritate şi întrajutorare. Mulţumim pe această cale şi doamnei Marina Nicolici pentru scenografie precum şi domnului Geo Macovei pentru fundalul muzical.

    Partea literară a evenimentului a fost deschisă de domnul Daniel Vighi, preşedintele Asociaţiei Culturale Ariergarda. Dânsul a evocat cu multă simpatie Fratelia anilor ‘80 când a predat chiar în Şcoala Generală Nr. 15 şi a scris mai multe texte inspirate din amintirile sale în această comunitate. Aflat în Franţa, scriitorul Alexandru Potcoavă a trimis cu dor de cartier spre a fi evocate întâmplări imaginate în timpul celui de-al doilea război mondial. 

 

    La final, cei prezenţi au fost încurajaţi să descopere pe îndelete mai multe despre Fratelia de demult, cu ajutorul pliantelor pregătite de organizatori.

Incursiune spre ,, A fost odată…’’

Toamna îşi picură frumuseţea cromatică peste lume şi peste sufletele noastre ca într-o blândă şi sfântă binecuvântare. E anotimpul meditaţiei şi al melancoliei, al incursiunii spre colţuri de suflet ce par uitate. 

Un astfel de colţ de suflet, îşi propune şi proiectul ,,Memoria cartierului meu’’ să îl aducă în atenţia timişorenilor, ca o incursiune spre lumea lui ,, A fost odată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit’’...Un basm la care poate bunici, părinţi şi cunoscuţi ai noştri au fost martori...Iar noi şi tu, dragă cititorule al acestor rânduri, vom fi continuatori.... 

Elevii Şcolii Gimnaziale Nr. 15 din Timişoara au fost implicaţi în prezentarea acestei poveşti, păşind în ea timid, dar cu sufletele deschise şi dornice de a afla aspecte legate de cartierul în care trăiesc şi învaţă. 

Aşa cum ştim, eroii basmelor sunt însoţiţi în aventura lor de zâne bune ce le călăuzesc şi le îndrumă paşii...Pentru elevi, acest rol l-au avut cadrele didactice participante la proiect şi membri ai Consiliului cartierului Fratelia. Aceştia din urmă le-au prezentat aspecte legate de trecutul acestei zone. Astfel, doamna Else von Schuster le-a adus din albumul vremurilor trecute, ,,primele bătăi de inimă’’ ale cartierului, aşa cum se păstrează ele în memoria colectivă: cei care au pus bazele cartierului, denumirile vechi ale străzilor, tramvaiul tras de cai, micii meseriaşi, toate păreau că prind viaţă sub vorbele fermecate ale naratorului. 

Şi pentru ca povestea să primescă un chip, elevii au fost ajutaţi de artişti plastici, sub a căror îndrumare au realizat linogravuri cu imagini din cartierul de altădată. 

Nici nu şi-au putut imagina cum din mâna lor, povestea se conturează, ca un joc de-a trecerea prin tunelul timpului...spre lumea lui ,,cândva’’, ,, demult’’ , ,,la început’’... Ce a rezultat din acest joc? Lucrări artistice deosebite ce vor putea fi admirate în expoziţia realizată la finele proiectului. Deşi sunt lucrări alb-negru, par pline de viaţă, ca o peliculă de film pe care, privind-o, ai impresia că o trăieşti aievea. 

Povestea aceasta nu se va încheia aici...ea va fi dusă mai departe de fiecare dintre noi, implicaţi într-un fel sau altul, în viaţa acestui cartier... De la elevul trudind să dezlege tainele slovelor pe băncile şcolii, la omul ce trece grăbit pe stradă în galopul vieţii cotidiene... 

E o poveste ce a prins contur într-o zi caldă şi senină de septembrie, când toamna îşi picura frumuseţea peste lume şi peste sufletele noastre... 

Înv. Văduva Nicoleta-Daniela