... ceea ce se întîmpla pe ecran,
mai ales că rula filmul Winnetou, cu pieile roşii pe care ei le socoteau un fel de neamuri; atunci careva
citea cu voce tare replicile şi toţi urmăreau încordaţi acţiunea, aşa că în
acele momente nu se auzea decît zgomotul înfundat pe care-1 făceau în timp ce
spărgeau ritmic şi cu pricepere seminţele de dovleac între dinţi.
Mai tîrziu, cît am trudit pe ogorul didactic într-un cartier periferic din
Timişoara, asistam impasibil la avînturile autorităţilor din domeniu,
inspectori de cartier, secretari de beobe (pentru juna generaţie, acesta era
numele biroului organizaţiei de bază a partidului) care se cheltuiau (şi ei)
de faţadă, ne priveau impenetrabil plictisiţi secretarii beobe, priveau prin
noi secretarii beobe, dincolo de pereţii sălii de clasă în care ţineam noi
Consiliul Profesoral priveau secretarii beobe. Eu stăteam în ultima bancă, la
Caracudă stăteam şi-mi năvăleau; în minte minunate plictiseli universale,
amintiri de la practica agricolă: mă văd în dimineţi ceţoase de octombrie,
urmăresc cum coboară elevii din remorcile aparţinînd IAS-urilor, alteori strig
stingher pe la porţile multiculturale de prin cartier, pe la ţiganii
ungureşti, zişi gabori, care se îndeletnicesc cu tinichigeria, poartă pălării
negre cu boruri largi, au surtucuri din piele, sînt blonzi din tată-n fiu, îi
chestionez despre odrasle. Mă privesc nedumeriţi, îmi spun cu o neplăcută voce
spartă, cu accent unguresc, că nu ştiu nimic, nu pricep cîţi copii au sau cînd
s-au născut. îl întreb pe un moş mare-n mustăţi numărul de casă, se uită la
fronton, îmi zice impasibil, „n-avem număr, dom' prefesăr". Boicot total.
Cu toate astea, nu mă dau bătut, încredinţat că norocul nostru didactic constă,
înainte de toate, în natalitatea rromilor
ei ne salvează normele didactice, ei populează registrele şi cataloagele, ei
sînt şi nu sînt, doar ei trec dintr-o clasă în alta fără să ştie. Toamna îi
aducem după multe insistenţe la examene suprarealiste. Şi cum spun, plictiseala
era pe vremea aceea un izvor de stări pe care azi mă văd neputincios să le
dezvălui în toată inepuizabila lor complexitate, o poezie era totul, un gol
istoric, un nimic care îmi năvălea în minte la şedinţe, ascultam murmurul
indistinct al doamnelor învăţătoare în prag de pensie de la secţia maghiară, cu
clase firave, cu cel mult zece copii.
Doamna Balogh, doamna Bartok, domnul Megyes care organiza dansuri populare
româno-ungureşti, dădea ore de acordeon în după-amieze de toamnă; şi în
primăvară răsunau acordeonul şi poruncile aspre care ritmau paşii dansatorilor;
doamnele învăţătoare citeau din broşuri roşii la învăţămînt politic pasaje
însemnate de proful de istorie şi dădeau glas inclusiv parantezelor în care
erau consemnate aplauze prelungite, vii aplauze, ovaţionări la adresa cuplului
conducător; stau la Caracudă şi amintiri îmi năvălesc în minte, blocurile
ofiţereşti de acasă, din spatele grădinii, cu garduri scunde vopsite în verde
cazon, balcoane cu inconfundabilul profil arhitectonic al lumii sovietice,
curţile cazărmii şi trompeta la vreme de seară, mă văd răsfoind revista Pentru patrie din care-mi surîde galeş un
soldat infanterist din dosul unei frumoase căşti împodobite cu o pereche de
cureluşe de piele nou-nouţe, petrecute pe sub bărbie. O clipită mi se arată
domnişoara Ellbogen, profesoara de muzică în prag de pensie. Aievea îi zăresc
acordeonul dărăpănat, cu foalele lipite cu leucoplast, intră la ore ca la un
martiriu, vorbeşte tare în cancelarie, pentru că, aidoma marelui Beethoven, a
surzit cu totul. Se tîrăşte spre limanul pensiei o dată cu acordeonul şi cu
pick-up-ul. La serbările şcolare cîntă cu clasa a cincea şi a şasea minunata
creaţie „Ciobănaşului îi place". Şi pentru că ţipă în cancelarie în loc să
vorbească încet, mă văd nevoit să mă concentrez suplimentar ca să nu greşesc
pe cînd trec în registru orele de literatură, chiar dacă sînt ele mereu
aceleaşi: spre exemplu, Puiul de Brătescu-Voineşti la vreme de toamnă, pe cînd
frunzele de la teii din stradă acoperă trotuarele, sau Un om năcăjit de Mihail Sadoveanu în primăvară,
cînd se umflă mugurii şi verdeaţa pune stăpînire pe tomberoanele din fundul
curţii.
de Daniel
Vighi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu